19 martie 2013

Albastru de Voroneț - după 450 de ierni geroase, şi de veri toride, chipurile sfinţilor se pot distinge.





Legenda spune că Ștefan cel Mare, în timpul unei lupte cu turcii, a venit la Daniil Sihastrul, la schitul lui de la Voroneț să-i ceară sfatul acestuia. Câștigând lupta împotriva acestora, Ștefan   și-a respectat promisiunea, construind această biserică deosebită.
Biserica mânăstirii Voroneț a fost ctitorită în anul 1488, și pictată în interior în 1495. Este o biserică de dimensiuni reduse, arhitectura sa fiind reprezentativă pentru stilul moldovenesc din acele vremuri.
Fondul întregii picturi exterioare, celebrul albastru de Voroneț, este unic in lume, însă ceea ce i-a adus monumentului denumirea de Capela Sixtină este scena Judecății de Apoi, pictată în 1547 pe fațada vestică.



Nenumărați pictori și chiar chimiști au încercat să deslușească amestecul de substanțe care alcătuiesc culorile binecunoscute în zonă: albastrul de Voroneț - un mister viu, albul de Humor, dar și celelalte culori făcând parte din cromatica bucovineană - ruginiul intens, galbenul, ocrul, violetul și cinci nuanțe de verde. Compozțtia culorilor folosite de meșterii bucovineni a fost deslușită cu ușurință. 

De exemplu, s-a descoperit că celebrul alb de Humor își datorează strălucirea, vizibilă și azi, amestecului dintre brânza de vaci degresată și pulberea de var. Caseinatul de var rezultat - cum se numește azi - este un lichid, deși elementele din care este alcătuit sunt solide. După ce se aplicau culorile, apa ieșea din tencuială și forma o crustă a cărei menire era aceea de protejare a picturii. Albul era ultima culoare aplicată și se folosea generos pentru a da luminozitate veșmintelor și chipurilor de sfinți. 


Doar albastrul cerului de Voroneț coborât și pe pereții exteriori ai mânăstirii continuă să-și păstreze cu sfințenie taina alcătuirii sale. De peste 500 de ani!


„Orice test îţi arată compuşii chimici de bază. Cum au fost ei legaţi iniţial, mai ales într-o substanţă organică, este greu de aflat”. Specialişti de astăzi au desluşit cu greu componenţa celebrului „albastru de Voroneţ”. Se ştie doar că are în compoziţie azuritul, un cristal de culoare albastru intens, originar din China, Maroc sau Namibia. Complicatele teste de laborator au atestat că piatra, care nu se găseşte în zonă, a fost mai întâi fărâmiţată, pisată şi apoi amestecată cu un compus organic ale cărui origini nu au fost deslușite nici până în prezent.  Azuritul nu se găseşte nativ în România şi, având în vedere suprafaţa mare pictată cu albastru, ridicarea bisericii a costat probabil o avere.


 Biserica mânăstirii s-a clădit din piatră de râu „legată” cu mortar de var şi nisip. Longevitatea picturilor a atârnat de meşteşugul zugravilor de a pune culorile pe această tencuială. Sfinţii trebuiau pictaţi când zidul era încă umezit; dar nici prea tare, nici prea puţin. Dacă ar fi zăbovit cu pictura până se usca tencuiala, culorile s-ar fi transformat demult în praf. Aşa că meşterii îşi împărţeau zidurile bisericii în suprafeţe mici, cât să le termine într-o singură zi, iar pictura pornea întotdeauna de sus spre temelie. Pentru ca ochiul să nu perceapă vreo linie înnădită sau vreo diferenţă de nuanţă, bucăţica de o zi – giornato, cum i se spune acum în termeni de specialitate – reprezenta o scenă biblică despărţită de celelalte prin linii.
Lucrul era împărţit pe „specializări”. Mai întîi se schiţa conturul desenului cu negru sau ocru. Apoi se acopereau suprafeţe mari cu tonuri de culoare preparate înainte. Abia la sfârşit venea meşterul care migălea detaliile veşmintelor, ochilor, mâinilor şi aşeza luminile şi umbrele. Albul era ultima culoare. Era folosită mult de meşter, pentru a da impresia de lumină căzută pe chipuri sau veşminte. Rămas şi acum strălucitor, albul de atunci se prepara din brânză. Se lua brânza de vaci, după ce se scotea toată smântâna din lapte şi se amesteca cu pulbere de var. Deşi amândouă ingredientele erau solide, din amestecul lor reieşea un lichid – caseinatul de calciu, cum se numeşte acum. După ce se aplicau culorile, apa ieşea din tencuială şi forma o crustă a cărei menire a fost protejarea picturii.

Cert este că, nici până în ziua de azi, testele minuțioase de laborator nu au reușit să scoată la iveală secretul substanței organice folosite drept liant pentru omogenizarea prafului de azurit. Deosebită este și tehnica de lucru aplicată de către pictorii moldoveni - diferită de cea a vremurilor bizantine - tehnică deosebit de ingenioasă care a dat rezistență picturii în fața intemperiilor și care ne permite nouă azi să ne bucurăm sufletul cu asemenea comori.

Cronici străvechi din vremea lui Ștefan cel Mare pomenesc despre mulțimea butoaielor cu țuică de prune trimise periodic pictorilor. Or fi fost ei urmași ai dacilor iubitori de licoare înveselitoare, dar atât de mult cât primeau, nu puteau bea. Iar timp pentru comerț cu băutură nu aveau, fiindcă erau ocupați cu pictura mânăstirilor. Și atunci? 

Să fi avut țuica un alt rol decât cel binecunoscut? Taina butelcilor ajunse pe șantierele lăcașului de cult trebuie să fi fost alta. Există supoziții, confirmate parțial și în laborator, că băutura ar fi putut fi folosită la tencuiala pereților și în amestecul culorilor. Dar cine știe cu adevărat?

Niciun comentariu: